„Evitarea conflictelor este misiunea politicii, în timp ce construirea păcii este misiunea educației.“ — Maria Montessori, de două ori nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace, Copenhaga, august 1937
Pacea este rezolvarea conflictului, iar eu mă gândesc la asta de când războiul s-a instalat la granițele noastre. Pare ciudat să vorbim despre pace, când conflictul ne bate la ușă și anxietatea este la cote maxime. Însă pentru mine, unul dintre mecanismele de adaptare care se activează atunci când provocările din exterior sunt atât de mari, este să mă duc la final, să văd și să simt rezolvarea. Îmi imaginez cum este acea societate în care oamenii sunt pașnici și conflictele sunt rezolvate cu compasiune, într-o rețea de suport social funcțională.
Când am povestit despre imaginile pe care las să le creeze mintea mea, unii prieteni mi-au spus că sunt o idealistă, ruptă de realitate. Dar am și prieteni care au visat împreună cu mine și care au creat apoi propriile imagini despre pace. Sigur, să rămân doar în visul acesta frumos, să nu mai revin la realitatea de astăzi, nu ar fi sănătos, pentru că este tot o fugă, o formă de detașare de emoțiile provocate de acest conflict. Așa că am făcut loc, în terapie și în conversațiile cu prietenii, și pentru emoțiile și mecanismele instalate odată cu declanșarea războiului. Chiar și în conversațiile cu copilul meu, care mi-a spus în drum spre școală: „De vineri ești așa, mai tăcută, nu mai vorbești mult în mașină, nu mai pui muzica ta…“ (vineri, 25 februarie, era prima zi în care aflam că lumea mea nu mai este un loc atât de sigur). I-am spus că a observat foarte bine și că este adevărat că sunt preocupată, că mă gândesc la situația refugiaților din Ucraina și ce aș putea face eu. A urmat apoi reluarea pe scurt a discuției despre război, axată pe acțiunile practice, pe care urma să le realizăm pentru refugiați.
A fost nevoie, înainte de toate, să fac pace în interior, să accept emoțiile și tot ce m-a ținut câteva zile într-o stare de alertă, cu o funcționare redusă, mai ales în primul weekend de la declanșarea conflictului. A fost nevoie să recunosc tiparele care s-au activat, rănile mai vechi. A fost nevoie să-mi amintesc ce a funcționat în trecut, în momente cu încărcătură emoțională puternică, așa că am reactivat toate acele obiceiuri care m-au ajutat la începutul pandemiei să procesez tot ce vine, am redus timpul petrecut pe rețelele de socializare, am reluat un program de yoga și meditație, fac exerciții de respirație conștientă zilnic și rămân atentă la ce apare în câmpul meu emoțional și relațional. Am continuat implicarea în acțiuni de voluntariat, într-o manieră diferită, însă, analizând ce pot oferi cu adevărat, și mi-am pus întrebări mai concrete despre educația pentru pace.
„Pacea negativă“ vs. „pacea pozitivă“
După Al Doilea Război Mondial, s-au realizat multiple cercetări și programe educaționale pentru pace, oamenii de știință au căutat să identifice, atât principii, cât și practici care să contribuie la o societate pașnică. Majoritatea cercetărilor fac referire la sistemul educațional instituționalizat și cum putem implementa programe de educație pentru pace, mai ales în acele țări unde există un istoric lung de conflicte recurente, războaie civile etc. La finalul articolului, puteți vedea câteva resurse, pentru detalii.
Primele programe de educație pentru pace în zonele post-război au avut ca focus non-violența, dezarmarea și prevenirea războiului, ceea ce teoreticienii numesc „pacea negativă“ (definită ca absența violenței și a războiului), ulterior fiind teoretizate și implementate programe de „pace pozitivă“, care nu mai sunt gândite ca reacție post-violență, și au o abordare sistemică, punând în centru justiția socială, gândirea și dialogul critic, respectul, compasiunea și alfabetizarea emoțională și relațională (în special înțelegerea conceptului de putere în relații).
Uitându-ne la toate aceste programe, putem să ne întrebăm: Ce rost mai are? Oricum, omenirea s-a războit dintotdeauna, mesaje pacifiste au fost repetate de-a lungul istoriei și 2.000 de ani mai târziu, încă ne războim în anumite zone. Întrebările acestea nu au răspuns sau mai bine spus, răspunsul și-l dă fiecare pentru sine. Nu poate să răspundă altcineva pentru noi la acest gen de întrebări. Ele ne pot pune în conflict de idei cu un partener de discuție și ne putem regăsi în situația de a alege pacea în locul conflictului (de idei), respectând fiecare punct de vedere, fiecare trăire, fără a trebui să fim de acord sau să le invalidăm. Observând că s-ar putea să spunem același lucru, dar cu alte cuvinte, sau că avem dorințe și nevoi similare. Cumva, esența și paradoxul pacifismului stau în integrarea diversității și a dualității.
Cum putem să contribuim la educația pentru pace
După ce ne-am provocat să analizăm și să simțim, fiecare pentru sine și în relație cu ceilalți, ce înseamnă pacea pentru noi, ce înseamnă războiul, ce simt și fac eu ca părinte, care sunt comportamentele și acțiunile mele, ne putem inspira și din metodele folosite de alții, pentru a educa în spiritul păcii. Un exemplu ar fi pedagogia Montessori și instrumentele pe care fondatoarea metodei le-a creat pentru a fi utilizate în „casele copiilor“ (Casa dei Bambini). Acestea ne pot fi sursă de inspirație, pentru a le adapta și folosi în casele noastre:
Masa păcii – un loc special, unde punem o măsuță (poate fi și măsuța de cafea) la care discutăm și rezolvăm disputele din familie. Ne invităm partenerul de discuție (pot fi și adulții, nu doar copiii) la „masa păcii“ și fiecare își exprimă punctul de vedere. Când stăm la masa păcii ne numim: „Cătălina, aducător de pace“ sau „pacifist“, peacemaker.
Putem avea pe masa păcii sau înrămate undeva vizibil un set de principii pe care să le respectăm în comunicare, principii pe care le-am agreat împreună anterior, într-un moment prielnic. De exemplu: „La această masă…“ sau „În familia noastră…“, „În casa noastră…“:
- Vorbim din inimă și spunem adevărul.
- Ascultăm fără să întrerupem.
- Nu folosim cuvinte jignitoare, nu țipăm, nu izbim.
- Folosim un limbaj asertiv: „Eu cred…“, „Eu simt…“, „Eu am văzut…“.
- Încercăm să înțelegem perspectiva celuilalt. Ne punem în papucii lui(ei): „Am auzit când mi-ai spus că…“, „Am înțeles bine ce mi-ai spus?“
- La masa păcii, ne așezăm lângă celălalt și nu pe partea opusă.
- Privim în ochi și ascultăm cu atenție.
Mandala păcii – patru cercuri concentrice care reprezintă: corpul, mintea, emoțiile și spiritul, iar copiii pot indica partea care suferă, este afectată în disputa respectivă. Colorăm împreună mandala în timpul discuției sau după.
Floarea păcii (sau alt simbol pozitiv) – pe masa păcii putem avea o mică vază cu flori, pe care fiecare peacemaker o ține în mână atunci când vorbește (în loc de microfon) și o dă celuilalt atunci când a terminat de vorbit. Poate fi și o jucărie sau orice obiect care are o semnificație pozitivă pentru cei implicați în discuție.
Cărțile despre comunicarea non-violentă ne pot ajuta să găsim și alte idei pe care să le adaptăm în discuțiile cu copiii noștri, ne învață să privim și nevoile ascunse în spatele cuvintelor. De asemenea, dialogul Imago, descris în cărțile lui Harville Hendrix, ne propune câțiva pași simpli și formule de comunicare, pe care le putem integra în comunicările noastre.
Agresiunea nu este o soluție, ci comunicarea
„Degeaba îl învăț eu să fie pacifist, când ajunge la școală și se confruntă cu bullying și agresori.“ Unii părinți pot fi îngrijorați că o astfel de abordare ar putea, de fapt, să debiliteze copiii, care ar putea fi priviți ca ținte și deveni astfel victimele agresiunii. Este normal să ne preocupe siguranța copiilor noștri și ce putem noi face, astfel încât ei să se poată proteja și atunci când nu sunt cu noi. A-i învăța pe copii despre pace nu înseamnă că nu îi învățăm și să se apere, dacă sunt agresați, să oprească agresiunea și să caute ajutor. Îi învățăm, însă, și să caute alte soluții, înainte ca agresiunea verbală, de exemplu, să degenereze în agresiune fizică. Îi învățăm, de asemenea, că atunci când cineva a făcut ceva ce ne supără, agresiunea nu este o soluție, ci comunicarea. Îi învățăm că putem rezolva conflictele, înainte sau chiar și după ce acestea au produs „daune“, realizând acțiuni reparatorii, cerând scuze, oferind compensări, oprind agresiunea și schimbând comportamentul. Îi învățăm că atunci când sunt martorii unei agresiuni, dacă nu pot interveni, o pot raporta autorității competente.
Educația pentru pace este un subiect care este integrat în educația socială și educația cosmică (așa cum o numește Maria Montessori). Mesajele păcii sunt integrate în lecțiile despre nevoile umane comune, despre continente, țări și steaguri, despre natură, despre timp și spațiu. Educația pentru pace nu se oprește la orele de educație civică, ea se face în fiecare zi, prin modelarea comportamentelor în spiritul păcii. Cu siguranță, putem găsi suficiente resurse care să ne susțină ca părinți, dacă ne dorim să transmitem copiilor noștri valorile păcii și ale compasiunii și e important să ne amintim că ai noștri copii învață mai întâi din exemplul nostru și nu doar din ceea ce noi le spunem.
Fie ca pacea să ne însoțească, în fiecare zi, atât în interiorul, cât și în exteriorul nostru.
Articol publicat initial pe site-ul https://www.paginadepsihologie.ro/author/catalina-balaniscu/
Romanian 
English