În luna aprilie, atât creștinii ortodocși, cât și cei catolici au sărbătorit Paștele, au celebrat Lumina și Învierea, și în pregătirea sărbătorii, creștinii și-au primenit casele și corpul prin post și rugăciune. Deseori, perioada dinaintea sărbătorii este provocatoare pentru mulți dintre noi și, poate nu întâmplător, Săptămâna Patimilor pune lumină pe acele aspecte ale noastre pe care preferăm să le lăsăm în întuneric, să le ascundem de lume, pentru că nu suntem bucuroși de ele, acea parte numită de unii autori umbra.
Personal, am realizat că pentru mine, luna aprilie a venit în ultimii ani cu multiple provocări. An de an, mai ales săptămâna dinaintea Paștelui, mi-a adus situații dificile, provocări care au pus o lumină puternică pe acele părți ale mele de care nu sunt mândră, acele părți pe care am încercat să le reduc la tăcere, să le elimin din comportamentele mele, părți care pe măsură ce eu le sugrumam, mă bântuiau parcă și mai tare și ieșeau la iveală în momentele cele mai grele, provocând răni sufletești.
Relatări din conversațiile cu propria persoană
Discutând în terapie despre asta, primind acceptarea și înțelegerea terapeutului, am putut să privesc cu mai multă compasiune către aceste părți ale mele, să le descifrez nevoile și mesajul. Îmi amintesc și acum uimirea pe care am simțit-o, după ce-i povestisem terapeutei un episod dificil, în care consideram eu că am fost un „om rău“ și mă așteptam să văd respingere pe fața ei, judecată și oprobiu, și totuși ea se uita la mine cu înțelegere și compasiune, cu acceptare. Știu că am gândit atunci: „Oare eu aș putea accepta că am provocat suferință unui alt om și totuși să mă uit la mine așa cum se uită ea?“
Cât timp mă aflam în această perpetuă luptă cu umbra, cu mine, n-am făcut altceva decât să mă rănesc pe mine (și pe ceilalți), până într-o zi luminoasă de Paște, când istovită de acest zbucium, după un moment extrem de greu, am capitulat. Înțelegeam că nu mai puteam continua așa, că era nevoie să accept ca intrinseci mie acele părți, să ascult nevoia din spate și să cresc. Scriam atunci în jurnal: „De fapt, umbra asta e partea noastră întunecată, unde aruncăm suferințe negate, dureri netratate, răni emoționale sângerânde și multe altele. Cum să te împrietenești cu un personaj atât de hidos? Cum? Asta m-am întrebat tot anul în diferite forme. Și-am aflat, abia după ce am avut curajul să o privesc în față, că îmi era frică de ea, e rea, e insuportabilă, e urâtă și hidoasă (…) Cum să te împrietenești cu ea? Să dispară! Doamne, fă o minune, să dispară!… Eu sunt un OM BUN, n-am treabă cu ea. Ei bine, nu dispare, dimpotrivă, crește. Acum știu ce am de făcut, mă împrietenesc cu ea, mi-am cumpărat deja dezinfectant, bandaje și încep să o șterg, câte un pic, de sânge. O să urle ca nebuna, știu deja. Dar am făcut un pact noi două: eu am grijă de tine și tu îi lași în pace pe oamenii dragi mie, bine? Să vedem ce iese. Nu-mi mai este frică de ea, știu că, de fapt, sunt tot eu, fetița aceea speriată, izgonită, rănită. Azi am scos-o la cafea, cu soarele strălucitor de pe la 11. Nu m-a refuzat, a stat însă nemișcată așa, temătoare să nu o izgonesc din nou, să nu o părăsesc.“
Carl Jung și mulți alții după el au pus împreună persona − acea imagine pe care vrem să o afișăm în societate, o față frumoasă și adaptată lumii în care trăim, prin rolurile pe care ni le asumăm, o „mască sufletească“ despre care pretindem că este identitatea noastră − și umbra − acele credințe și atitudini adânc înrădăcinate, despre ceea ce credem că nu este bine la noi, ceea ce vrem să ascundem de lume, pentru că nu corespunde imaginii create în exterior, dar care iese la iveală mereu, împotriva voinței noastre. Decizia de a ne pune o mască și de a ne ascunde umbra nu este una conștientă. De aceea, suntem convinși că imaginea pe care ne-am creat-o despre sine este identitatea noastră reală și umbra este o rătăcire, un aspect excepțional și nu o parte integrantă din personalitatea noastră.
Ce presupune acceptarea umbrei?
Începem cu toții prin a ne ascunde și respinge umbra, pentru a înțelege mai târziu că singura soluție este acceptarea ei și integrarea acelor părți de umbră de care am devenit conștienți între timp. Umbra noastră se vede cel mai ușor reflectată în relațiile cu ceilalți. Ne este mult mai facil să vedem umbra altora, însă pe a noastră o obturăm cât putem de mult, fiind atât de deranjantă. De aceea, o serie de întrebări ne sunt utile în procesul de introspecție:
- Putem să recunoaștem când am făcut greșeli care ni se par penibile sau găsim pretexte pentru a le justifica?
- Există trăsături pe care le urâm/ne deranjează extrem de tare la alții, într-un mod categoric, consecvent și necondiționat?
- Există situații în care reacționăm extrem de puternic la anumite persoane sau întâmplări și nu înțelegem nici noi „ce ne-a apucat“ în primă instanță?
- Ne regăsim în situația de a justifica anumite comportamente ale noastre (de care nu suntem mândri) ca fiind cauzate de acțiunea greșită a altora?
Răspunsurile la aceste întrebări m-au ajutat să construiesc un obicei din a reveni asupra situațiilor dificile și a mă întreba: „Ce este despre mine în această experiență?“. Chiar dacă nu eu am fost declanșatorul conflictului, de cele mai multe ori, după introspecție, pot să văd cum am contribuit și co-creat conflictul.
În NLP (programare neurolingvistică) se vorbește mult despre a ne situa la cauză și nu la efect. Atunci când ne situăm la efect, considerăm că „ni se întâmplă“ sau că alții sunt responsabili de efectul produs asupra noastră, iar printr-o atitudine de acest fel, nu facem decât să le dăm altora putere asupra vieții noastre.
Renumita terapeută de orientare jungiană, Verena Kast, distinge între: umbra celorlalți − care este întotdeauna mai ușor de văzut și de multe ori, e o proiecție a noastră; dublul − acea parte din noi, pe care nu o recunoaștem și care face toate acele lucruri de care nu suntem mândri; umbra impersonală − acel „se“ întâmplă, „se“ face, acel „sine impersonal“ cum îl numește Heidegger; umbra colectivă (și răul social); umbra familiei; umbra relației.
Umbra există în toate relațiile noastre, atât la nivel individual, cât și colectiv, iar asumarea responsabilității pentru umbră nu este o preocupare continuă a noastră, și este în regulă așa, important este ca atunci când umbra interferează cu relațiile noastre, când facem proiecții care ne produc suferință, când ne afectează calitatea vieții, să devină o preocupare și subiect de analiză și introspecție.
Primăvara este un bun prilej de a face curățenie și în casa sufletului, de a practica introspecția și de a ne uita la Umbră cu smerenie și acceptare, înțelegând că întunericul și lumina se împletesc constant în travaliul devenirii noastre. Lucrul cu umbra nu se oprește, însă, într-un moment anume și nu există un singur moment prielnic pentru a ne uita cu atenție la noi.
Acceptarea umbrei vine cu responsabilitatea propriei povești de viață, ne dă curajul să trăim asumat, să fim mai realiști cu privire la noi înșine și la ceilalți, să ne acceptăm umanitatea cu compasiune, trăind cu smerenie, mai puțin narcisici și capabili de transformare și creștere.
Articol publicat initial pe site-ul https://www.paginadepsihologie.ro/author/catalina-balaniscu/
Romanian 
English